Am învăţat din arta despărţirii
În tânguielile din noapte, despletite.
Rumegă boi, durează aşteptarea
Ultima oră de vegheri urbane.
Urmez ritualul acelei nopţi, cocoşii,
Când, ridicând a durerii povară de drumeţ
Priveau în depărtare ochii plânşi
Şi bocetele femeilor se-amestecau în cânt de muze.
Cine poate şti, când „despărţire” se aude,
Ce fel de despărţire ne aşteaptă?
Ce ne aduce a cocoşilor strigare
În timp ce pe acropole arde focul?
Şi-n zorii unei alte vieţi, necunoscute,
Când boul rumegă încet în staul
De ce cocoşul vestitor de viaţă nouă,
Pe zidul din oraş din aripi bate?
Şi venerez banalitatea urzelii:
Suveica se strecoară, zumzăie fusul.
Priveşte: în întâmpinare, ca puful lebedei,
În zbor coboară Delia, desculţă!
O temei frugal al vieţii noastre,
Cât de săracă-i limba bucuriei!
Toate au fost cândva, s-or repeta iar toate,
Şi dulce-i numai clipa reîntâlnirii.
Aşa să fie, dar: o figurină transparentă
Zace pe tipsia cea de lut, curată,
Ca o blăniţă de veveriţă desfăcută,
Priveşte fata, aplecată peste ceară.
Nu ne e dat ca să ghicim Erebul grec,
Pentru femei e ceara, pentru bărbaţi arama.
Ni-s sorţii puşi în joc numai în lupte,
Iar lor li-i dat ghicind să moară
Trad. Marina Vraciu
