Asta
nu are nimic de-a face cu războiul
sau
cu sfârșitul lumii. Ea
visează
că acolo sunt grauri cenușii
pe
pajiștea iernii, iar mugurii
portocalilor
din anul următor sunt laolaltă
cu
cei de anul acesta, iar soarele
e
încă sus, un cerc apos
de
foc așezându-se pe cer
la
ora cinei, dar nu există nicio
flacără
care să se întindă prin casă
sau
să amenințe patul. Când ea
se
trezește, aude telefonul sunând
într-o
cameră îndepărtată, dar nu se
duce
să răspundă. Nu
este
nimeni cu ea acasă, iar mașinile
care
trec prin fața casei șuieră
în
ploaie. „Copiii mei!” aproape
că
spune, dar nu mai
există
copii în casă, nu mai
există
cei care care s-ar
întoarce
la ea cu fețele copleșite
de
lacrimi, cerându-și iertare de la ea.
Traducere Alex Văsieș
