Poate că într-o dimineaţă-naintând printr-un văzduh
de sticlă sterp, voi vedea marele miracol:
nimicul ridicându-se la spate,
golul pe urma mea, cu groază de beţiv.
Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci,
clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi.
Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute
printre oamenii ce nu-şi întorc faţa, cu taina mea.
Trad.
Dragoş Vrânceanu
