”Am
cunoscut un bătrân grădinar care-mi vorbea despre prietenul lui. Trăiseră
amândoi ca frații timp îndelungat, înainte ca viața să-i despartă, bându-și
împreună ceaiul de seară, aniversând aceleași sărbători, căutându-se unul pe
celălalt pentru a-și cere sfaturi sau a-și face destăinuiri. Desigur, aveau
puține să-și spună. Și mai degrabă îi vedeai plimbându-se după ce-și isprăveau
munca, privind, fără să scoată un cuvânt, florile, grădinile, cerul și arborii.
Dar dacă unul dintre ei clătina din cap pipăind vreo plantă, celălalt se apleca
la rândul său și, recunoscând urma omizilor, clătina, de asemenea, din cap. Și
florile frumos deschise le ofereau amândorora aceeași plăcere. Dar s-a
întâmplat ca un negustor să-l anagajeze pe unul dintre ei, iar el s-a alăturat
pentru câteva săptămâni caravanei acestuia. Jefuitorii de caravane, apoi
întâmplările existenței, războaiele între imperii, furtunile, naufragiile,
ruinele, doliul, l-au purtat ani în șir, ca pe un butoi rătăcit în mare,
împingându-l din grădină în grădină, până la marginile lumii.
Și
iată că grădinarul meu, după o bătrânețe de tăcere, a primit o scrisoare de la
prietenul său. Dumnezeu știe câți ani făcuse până la el. Dumnezeu știe câte
diligențe, câți călăreți, câte corăbii, câte caravane o purtaseră pe rând, cu
încăpățânarea miilor de valuri ale mării, până la grădina sa. Și în acea
dimineață, fiindcă strălucea de fericire și voia s-o împărtășească neapărat
cuiva, m-a rugat să citesc, așa cum rogi pe cineva să citească un poem,
scrisoarea pe care o primise. Pândea pe chipul meu emoția față de cele ce voi
citi. Desigur, se aflau acolo doar câteva cuvinte, căci cei doi grădinari erau
mai îndemânatici la sapă decât la scris. Și am citit doar: ”În această dimineață, mi-am curățat trandafirii...” apoi,
meditând asupra esențialului, care mi se părea informulabil, am clătinat din
cap, așa cum ar fi făcut-o ei.
Și
iată că grădinarul meu nu a mai cunoscut odihna. L-ai fi putut auzi punând
întrebări despre geografie, navigație, despre curieri și caravane, despre
războaiele între imperii. Trei ani mai târziu, a venit ziua în care întâmplarea
m-a făcut să trimit o ambasadă în celălalt capăt al pământului. Am chemat,
deci, pe grădinarul meu: ”Poți să scrii prietenului tău”. Arborii mei au
suferit puțin în zilele care au urmat, ca și legumele din grădină, și a fost
sărbătoare pentru omizi, căci el își petrecea zilele închis în casă, mâzgălind,
ștergând, luînd totul de la capăt, scoțând limba asemeni unui copil absorbit de
joacă, fiindcă știa că are ceva important de spus și trebuia să se transporte
în întregime, cu adevărul său, în prietenul lui. Trebuia să-și clădească o
punte peste abis, să atingă cealaltă parte din sine însuși, dincolo de spațiu
și timp. Trebuia să-și mărturisească iubirea și iată că, roșu de emoție, mi-a
prezentat răspunsul său, pentru a pândi încă o dată pe chipul meu un reflex de
bucurie ce-l ilumina pe acela cărui rândurile îi erau destinate, pentru a
încerca astfel asupra mea puterea destăinuirilor sale. Și fiindcă nu există
nimic mai important de împărtășit, căci era vorba despre lucrurile în care el
își transformă existența asemeni bătrânelor care-și istovesc ochii brodând
pentru a-și împodobi zeul) am citit că-i destăinuia prietenului, cu scrisul său
neîndemânatic, asemenea unei rugăciuni fierbinți, dar în cuvinte umile: ”În
această dimineață și eu mi-am curățat trandafirii...”Și am tăcut citind,
meditând asupra esențialului, care începea să-mi apară cu mai multă claritate,
căci ei te slăveau, Doamne, unindu-se în tine, dincolo de trandafiri, fără a-și
da seama de aceasta.”
