Poţi să înalţi cu flacăra
dorinţei
speranţa, nu în van fiind
râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât
simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi
fiinţei?
Slăvesc izvorul păcii şi-al
voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva
iubirea,
când Tu ţii sufletul divin,
ce firea
mi-o-înnobilează si o dă
credinţei?
Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte
pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl
soarbe-abisul.
Speranţa-i dulce în fiinţa
pură
necoborând cu trupul,
schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă
Paradisul.
Traducere de C. D. Zeletin
